CANCERUL TĂU E (DOAR!) O PARTE DIN TINE

Sunt multe stereotipuri şi concepţii false despre cum arată pacienţii cu cancer, cum se comportă ei şi mai ales, ce simt ei…

I had cancer
Nimic nu e la fel.Fiecare avem o experienţă diferită a bolii.Pentru cineva care tocmai a fost diagnosticat cu cancer la sân cea mai mare spaimă este că nu ştie la ce să se aştepte.Am văzut filme, am citit cărţi, am auzit poveştile altora, dar experienţa fiecăruia e unică, poate semăna cu ce-am auzit sau poate fi complet diferită.Nu e legată numai de tratament, ci şi de toate cele ce vor urma după.Pentru toţi cei care nu au avut de a face cu boala poate fi greu sau chiar imposibil de înţeles, ca să nu mai vorbim că nu vor fi siguri niciodată ce pot spune şi cum să spună lucrurile ca să fie bine.Iar pentru cei care au primit un astfel de diagnostic poate fi al naibii de frustrant să fie incluşi într-o categorie generală de pacienţi, care nu reflectă ceea ce ei simt cu adevărat şi prin ce trec fizic, emoţional, afectiv.Cancerul e o haină diferită, purtată altfel de fiecare om.Nu se potriveşte niciodată perfect pe corpul altuia.

După ce trec tratamentele, care sunt acaparatoare, înghit emoţii, spaime, stress..nu te prea poţi concentra la altceva decât la înfruntarea rând pe rând a celor ce vin să alunge cancerul.Pe urmă totul ar trebui să intre în normal… Normal? noul „normal” nu mai seamănă cu ce era înainte.Când m-am întors la serviciu după un an şi jumătate, toţi colegii mei spuneau că arăt foarte bine, foarte vivace..dar eu ştiam că arătam la fel şi înainte, ceea ce nua însemnat că eram sănătoasă…mi se spunea că sunt puternică …dar fragilitatea mea emoţională nu-mi stătea în frunte…că e o întâmplare nefericită care a trecut…dar eu ştiu că nu trece de tot niciodată, că nu uiţi, chiar dacă nu te mai gândeşti, pentru că nu vrei să te gândeşti.”Eşti sănătoasă, arăţi foarte sănătoasă, nu se vede că ai avut cancer!”.Poate fi greu de suportat în interior, unde există suferinţă, chiar dacă ea nu se vede la exterior.Prietenii cred că te încurajează cu astfel de vorbe, dar în realitate e un fel de negare, de ignorare..pentru ei..tu nu poţi ignora, deşi ai vrea.Eu aş fi vrut să mă pensionez după perioada de concediu legală, pentru că am o meserie şi o funcţie stresantă, care provoacă o tensiune constantă ce sigur nu e bună pentru această boală.Am gândit că ar trebui să-mi găsesc o ocupaţie mai lejeră şi să încerc să trăiesc mai aproape de pământ, de grădină, de familie, să muncesc în continuare ceva pe cont propriu, dar nu într-un program fix, cu indicatori şi obiective..să-mi prelungesc astfel viaţa şi să o uşurez.Dar, sincer, arătam absolut normal, nici părul nu-mi căzuse, iar de la chimio m-am îngrăşat, dar nu fusesem băţ de slabă nici înainte, aşa că mi-a fost jenă să beneficiez de un drept al meu şi să mă pensionez pe caz de boală, aşa cum aş fi putut.Nici acum nu sunt 100% convinsă că am făcut bine că am revenit la serviciul meu, dar e tardiv şi merg înainte pe drumul ales atunci.Doar pentru că nu arăţi bolnav, nu înseamnă că nu eşti.

Mi se spunea:”Nici noi nu avem garanţia că suntem sănătoşi, oricând putem afla veşti proaste!”..dar eu ştiam că nu e ca şi când le-ai auzit deja.Noul „normal” e totuşi un loc ce nu seamănă cu vremea când auzeai despre alţii că au cancer, îi compătimeai, dar alungai gândul că ţi s-ar putea întâmpla chiar ţie…Pentru unii, noul „normal” poate fi un loc în care eşti speriat sau în gardă mereu, dificil de înfruntat.Sunt încă efecte fizice ale tratamentelor, dar mai ales confruntarea cu efectele secundare ale traumei emoţionale şi ale spaimei de o recidivă.E greu să explici celor iubiţi că deşi tratamentele s-au terminat, nu înseamnă că totul s-a terminat şi gata! e la fel ca înainte.Toată lumea te consideră un om sănătos, dar tu vei avea momente destule în care nu te vei simţi aşa.Cancerul nu se termină întotdeauna când se termină tratamentele.

Nu există o imagine tip a cuiva cu cancer, prin care să-l recunoaştem astfel ca pacient.Unii pierd în greutate de la chimio, alţii se îngraşă de la chimio sau hormoni.Unii îşi pierd părul, dar alţii nu.Suntem diferiţi în boală ca şi în restul vieţii.Nu arătăm la fel şi experienţele noastre nu sunt la fel.Două poveşti nu seamănă între ele.Cancerul nu arată la fel pentru toată lumea.

Unele zile sunt mai bune decât altele, dar unele zile chiar sunt grele.Nicio încurajare , nicio vorbă bună,nicio carte inspiraţională nu vor schimba asta.Atunci nu-ţi trebuie vorbe, ci doar o mână întinsă la propriu, un umăr pe care să plângi.E nasol, dar nu va fi la fel zilnic.Unele zile sunt, însă, chiar grele şi atunci ai nevoie să-ţi trăieşti suferinţa, nu să te faci că ea nu există.

Se fac statistici şi se etichetează grupuri, precum grupul „pacienţilor cu cancer” şi uneori pare că nici un alt factor prin care te identifici nu mai contează.Nu mai contează profesia, faptul că suntem părinţi, faptul că avem pasiuni, prieteni, activităţi diferite.Aparent, toate preocupările şi cunoştinţele noastre s-ar rezuma la cancer.Dar eu nu însemn doar „cancer”, sunt încă eu însămi, am milioane de lucruri de oferit , de primit, de trăit..se întâmplă să fi avut cancer şi atât.E un minus, dar uneori e un plus de experienţă în viaţă, de testare a capacităţilor tale..sigur că mai bine nu! dar dacă te-ai ales cu el, hai să vedem şi partea plină a paharului: ce nu te omoară, te face mai puternic! Şi nu e o vorbă în vânt, ci un adevăr personal.Trebuie să ne amintim asta în fiecare moment şi să-i facem şi pe alţii să priceapă.Fiecare dintre noi suntem mult mai mult decât cancerul.