DRAGĂ MIRELA

Mirela îmi scrie:
„Nu pot sa-ti spun prin ce trec..nu sunt o luptatoare si sunt o fire ultrasensibila…stiu sigur ca boala asta ma va omori si nu stiu cum imi voi putea privi de acum inainte baietelul stiind ce urmeaza.. In plus sunt in strainatate, fara familie fara prieteni…Am senzatia ca desi serviciile medicale sunt bune, interesul doctorilor fata de imigranti e extrem de scazut, poate ca nici profesionalismul nu e la cote foarte inalte din moment ce m-au trimis acasa desi am ceva grav care le-a scapat..Nu stiu ce sa fac de acum inainte..ma simt paralizata..va incepe sirul investigatiilor care imi va aduce doar certitudinea a ceea ce stiu deja ca ma asteapta..”

Draga mea Mirela, deşi nu te cunosc,povestea ta nu diferă mai deloc de a mea în punctele esenţiale şi mesajul tău m-a întristat teribil.E în el drama noastră a celor atinşi de boala asta parşivă, care mai întâi se luptă cu mintea ta.Dacă ai fi aflat că ai, să zicem, o boală de inimă, ai fi fost tot foarte supărată, dar nu te-ai fi dus cu gândul direct la moarte, deşi se moare şi de inimă destul de mult, mai mult decât de cancer la sân.Te-ai fi gândit că trebuie să iei pastile zilnic, să trăieşti mai activ, mai sănătos, dar nu că GATA…Treci strada în fiecare zi, poate şi conduci o maşină, te sui în avion, mergi pe lângă clădiri care se pot prăbuşi, poate veni mâine un cutremur sau poate că te surprinde o alunecare de teren, o inundaţie undeva la munte.Poate vecinul tău dă foc la casă şi se ia la tine..oricum, o catastrofă, ceva…Dar nu te gândeşti acum să stai închisă în casă aşteptându-ţi sfârşitul în angoasă şi disperare.De ce ideea că ai putea avea cancer la sân provoacă această paralizie, această resemnare a unei execuţii?
Nu se poate să vorbeşti aşa…pur şi simplu nu ai voie!cum adică „ştiu sigur că boala asta mă va omorâ”? nimeni nu ştie ce urmează să se întâmple, în afară de Dumnezeu!felul în care priveşti lucrurile acum este determinat de faptul că doar ce ai aflat că ai o problemă importantă şi impactul este major.Am trecut şi eu prin această stare,cred că toate am trecut… când ţi se pare că ai intrat într-un coşmar şi parcă totul i se întâmplă altcuiva,că dacă te uiţi în oglindă eşti exact la fel ca acum câteva luni, nu simţi fizic o schimbare… că nu poate fi adevărat, că eşti nedreptăţită, că de ce tu pentru că n-ai greşit cu nimic, n-ai dat în cap, n-ai furat, n-ai omorât pe nimeni…e faza de negare! se înmulţesc visele negre cu ape clisoase în care te zbaţi să ajungi la un mal incert, trezirea din somn cu gândul la boală şi imposibilitatea de a adormi seara pentru că nu-ţi poţi lua gândul…toţi am trecut prin asta ..e faza de acceptare!
Dar să ştii că vine şi clipa în care va trebui să-ţi priveşti bine de tot băieţelul în ochi şi vei înţelege că el are nevoie de tine şi că trebuie să trăieşti pentru el…am şi eu o fată şi după ce mi-am plâns de milă gândindu-mă la boala mea, la boala mamei, am realizat esenţialul: sănătatea mea e foarte importantă şi îmi doresc nespus de mult să trăiesc pentru că vreau s-o văd în rochie de mireasă, vreau să-i ţin în braţe copiii şi să le spun poveşti, vreau să fiu cu ea cât mai mult timp posibil pe lumea asta.E altceva mai important decât toate astea: dacă trebuie să sufere cineva, sau trebuie să plece cineva dincolo, atunci mă rog lui Dumnezeu să-i dea ei sănătate şi noroc şi să mă ia pe mine!până mă ia, chiar dacă am şi momente mai proaste, voi lupta pentru toate celelalte vise ale mele legate de copilul meu şi de familia mea!

Nu ştiu unde locuieşti, dar tratamentele pentru cancer la sân, dacă asta e până la urmă , sunt cam acelelaşi peste tot, se fac practic cu aceleaşi substanţe, în protocoale medicale similare şi gândeşte-te câte femei au plecat din ţară să se trateze în străinătate de frica sistemului medical din România şi care ar crede că ai înnebunit.Eu nu cred asta, dar cred că doctorii îşi dau interesul, cancerul la sân se poate trata.Depistat în fază nu foarte avansată nu mai e demult o boală incurabilă.Eu am avut aceeaşi situaţie ca tine, l-am depistat tot în urma sângerării sânului şi uite că am supravieţuit. Tratamentul e însă greu de suportat şi psihicul tău, dorinţa de a trăi, pozitivismul tău şi încrederea sunt esenţiale în succesul luptei cu boala.Asta nu-ţi pot pune doctorii în perfuzie, trebuie să simţi tu…e greu că nu ai familia lângă tine, dar nu eşti singură, să ştii..
Eu zic că ar trebui , în primul rând, să te întorci către Dumnezeu, către credinţă… să ştii că ajută cu adevărat!citeşte rugăciuni, pentru că te liniştesc,îţi dau speranţă, du-te la biserică, vorbeşte cu divinitatea dacă nu ai pe altcineva…să ştii că eu nu sunt vreo habotnică, ba chiar sunt cam rar la biserică, dar în momentele grele orice om caută sprijin şi energie pozitivă în marele univers, în credinţă, ezoterism, infoenergie..ceva..orice e bun!
Ai voie să plângi şi să te plângi, pentru că asta te descarcă de şoc, de gravitatea verdictului.Dar nu te las să disperi!Nu ajută la nimic şi poate agrava boala, poate împiedica efectul tratamentelor…să nu faci asta!
Şi mai scrie-mi, poate şi faptul că eşti conectată la o comunitate cu aceleaşi probleme e de ajutor.Te rog să nu disperi, să lupţi, să nu te laşi!!!sunt lângă tine!toate suntem lângă tine.Mult noroc îţi doresc!

Anunțuri