POVEŞTILE ALTORA(2)-„EROII N-AU NICIUN ROST”-articol din Adevărul al lui Petre Barbu

Aştept la uşa oncologului ca să-mi dea o reţetă. Sunt pregătit să stau cât trebuie.

 

Oraşul se bucură de glasurile copiilor care se duc la „şcoala ­altfel”. Lumina a cuprins parcurile, muzeele şi terenurile de sport. Hoinăresc prin lumină şi-mi amintesc.

O dimineaţă, la început de decembrie. Stau în picioare, în faţa unei uşi, la etajul şase al IOB. Aştept la oncolog, ca ­să-mi dea o reţetă. Nu-i pentru mine reţeta, ci pentru cineva care nu poate aştepta. O oră, două, sunt pregătit să stau cât trebuie. M-am lipit de un perete cu toţi nervii mei. Sper că dacă se va deschide uşa cabinetului, oncologul să mă vadă, să dea din cap ca să intru (nu pot să intru decât invitat!) şi să-mi scrie reţeta. Dă, Doamne, să se deschidă uşa pentru mine! Dar se deschide ca să iasă un pacient, să intre un alt pacient, să intre o stagiară, să intre o femeie în halat alb cu o hârtie de semnat, să intre un reprezentant medical spilcuit, să iasă femeia cu hârtia, să iasă stagiara şi să strige după un pacient rătăcit pe culoar… Culoarul este înţesat de scaune şi de fotolii pe care stau pacienţii pentru tratamentele ambulatorii. Lângă ei, stativele care ţin tuburile prin care coboară citostaticele în vene şi care ar trebui să apere corpul de tumori. De aceea m-am lipit de perete. Pentru ca nimeni să nu se împiedice de mine: nici asistentele care schimbă perfuziile şi fixează cateterele şi nici pacienţii care îşi caută salvarea aici. Bolnavii şi stativele au ieşit pe culoarul aripii din stânga a secţiei. Pentru că rezervele sunt pline de pacienţi. Pentru că aripa dreaptă a secţiei e în renovare. De câteva luni bune. Sau de-un an? Nu mai contează! Ştiu, nu sunt destui bani pentru investiţii, pentru reformă, sistemul sanitar e sărac, bla-bla, bla-bla! Din aripa dreaptă, despărţită cu un perete improvizat de aripa stângă, se aud ciocane şi tot felul de motoare grele. Bine că praful nu trece în aripa noastră!

Asistentele se strigă nervoase una pe alta, pacienţii le cheamă pe asistente, e haos ca în război. Dar eu n-am prins războiul. E ca în filmele de război: suntem ca nişte refugiaţi răniţi şi speriaţi de bombardamente. Sau poate aşa mi se pare, că suntem eroii unui film. Sau eroii Infernului? M-am lipit de perete cu toată spaima mea. Şi atunci îmi vine un gând negru, ca un angajament sumbru: să deschid fereastra etajului şase şi să evadez din sistemul care te îmbolnăveşte psihic, care te dezarmează, care te mutilează pe viaţă, care te ­de-zu-ma-ni-zea-ză, blestemată boală, blestemat sistem!

E soare. Mi-am amintit ca şi cum aş fi scăpat de pe front. Mă bate gândul să mă întorc la IOB şi să aştept la uşă. Poate că aripa dreaptă a fost renovată. Şi dacă uşa se va deschide, în loc să-i spun oncologului că nu mai am nevoie de altă reţetă, să-mi suflec mâneca puloverului şi să-l rog să-mi administreze o perfuzie cu citostatice în memoria sufletului meu pereche, care a luptat până la ultima reţetă şi până la ultima doză de citostatic. În memoria şi de dorul sufletului ei!

E soare. Oraşul se bucură de lumina copiilor. 

Petre Barbu este senior editor ”Adevărul”

(data publicării 05.04.2012)

Anunțuri