Când cineva iubit are cancer la sân…
Când ai pe cineva bolnav de cancer în familie, nu numai acel cineva e afectat, ci întreaga familie…toata lumea din jurul celui suferind, fără excepţie, inclusiv prietenii.. chiar şi animatele de companie.Pe lângă sentimentele care ne leagă unii de alţii şi care sunt varză când afli o veste atât de grea, intervin schimbări uneori dramatice de comportament, psihologice, în obiceiurile de zi cu zi.
Diagnosticul îl afectează profund şi îl debusolează pe cel care află că dintr-o persoană până atunci absolut sănătoasă, fără nicio durere, fără nici un semn uneori, a devenit brusc un număr într-un registru,o problemă medicală, pentru care viaţa se va schimba radical în perioada următoare, că vor urma operaţii şi tratamente care te îngrozesc numai cât le auzi numele.Mai ales că în România, lipsa educaţiei medicale face ca diagnosticul de cancer la sân să fie sinonim în mintea multor femei cu o condamnare la moarte.
Circula o zicală pe net la un moment dat, care era cam aşa:
Dacă un român se îmbolnăveşte grav, primul lucru pe care-l va face va fi să se roage Domnului:Te rog Doamne, vindecă-mă!Fă-mă bine!Salvează-mă!
Dacă un american ajunge în aceeaşi situaţie ,primul lucru pe care-l va face va fi să se roage Domnului:Te rog Doamne,dă-mi puterea să lupt cu boala şi să mă vindec!Dă-mi forţă şi ajută-mă să trec cu bine de această încercare!
E doar o problemă de nuanţă, pentru că totul e în mâna lui Dumnezeu! Cu alte cuvinte, Dumnezeu te va ajuta, dar luptă şi tu dacă-ţi doreşti să trăieşti şi nu te lăsa copleşită de ceea ce ţi se întâmplă.
Cea care află că are această boală trece prin sentimente şi stări contradictorii.În primă fază fază nu crede în diagnostic…e o nedreptate de fapt, care nu trebuia să apară în viaţa ta, pentru că ţie nu ţi se putea întâmpla aşa ceva…dar apoi lucrurile se confirmă şi eşti nevoită să accepţi.
Apoi urmează tristeţe,gânduri negre… te vezi gata dusă…şoc şi revolta sau stări de anxietate, de fatalitate acceptată…eşti, cu alte cuvinte, dărâmată.Eu îmi visam noaptea cancerul, ca pe o pată neagră şi cleioasă…
Chiar de la început ai nevoie de sprijinul familiei.Familia are şi ea nevoie să ajute.
Eu am fost la început familie implicată pentru mama mea şi apoi bolnavă de cancer la sân, aşa că am trecut prin toate fazele..chiar dacă nu m-am descurcat grozav…Mi-a fost aproape mai uşor să fiu eu pacientul decât mi-a fost să trec peste şocul provocat de diagnosticul mamei mele.Faptul că am crezut că e în sarcina mea să rezolv cancerul mamei a avut o influienţă negativă şi a însemnat un stress major, care a contribuit şi el la declanşarea cancerului meu.
Când eşti o persoană apropiată unei persoane bolnave de cancer la sân, trebuie să ştii câteva lucruri, care te vor ajuta:
Întreabă doctorul TOT ce vrei să ştii, dacă-ţi acompaniezi persoana apropiată la consultaţii.Gândeşte-te de acasă la tot ce crezi că e important şi nu-ţi fie jenă să-ţi notezi.Cea cu care te duci acolo, pacienta, va fi mai traumatizată decât tine şi se va bulversa mai repede, deci are nevoie de tine să fii tare, să ţii minte şi să notezi amănuntele.Ai foarte mare răbdare şi nu te enerva pe doctori, asistente, coada de la uşa cabinetului de consultaţii…nervii tăi vor fi un stress în plus pentru bolnavă, care va prefera apoi să meargă singură la doctor..deşi e foarte greu să fii singur în astfel de situaţii.
Fii pregătit(ă) pentru schimbări în comportamentul şi dispoziţia persoanei bolnave la care ţii.Medicaţia, discomfortul şi stressul prin care aceasta trece o vor face să devină pe rând depresivă, nervoasă, furioasă chiar, obosită, descurajată…
Încurajaţi-o să rămână o persoană activă şi independentă, pe cât posibil, astfel încât să nu-şi piardă sensul şi încrederea în propriile forţe.Fii realist asupra nevoilor ei ,dar şi ale voastre ( să dormiţi de ajuns, să măncaţi corespunzător, să păstrezi puţin timp şi pentru tine însuţi).E cam greu să oferi sprijin când chiar şi tu eşti epuizat.Dacă ai grijă de nevoile tale va fi mai uşor să te apropii de nevoile persoanei iubite.
Nu ezita să ceri ajutor altor membri ai familiei, prietenilor şi vei vedea că vor fi bucuroşi să poată face şi ei ceva.Împarte cu ceilalţi, mai ales dacă simţi că nu prea reuşeşti să te stăpâneşti.
Ca să faci faţă propriului stress trebuie să ai o atitudine pozitivă tu însuţi, astfel încât şi bolnava să poată fi pozitivă şi încrezătoare în vindecare.Dacă vei boci pe lângă ea şi te vei lamenta, îi vei face mai mult rău decât binele pe care-l oferi prin îngrijirile tale.Fii tare, ca să poţi întări pe cea de lângă tine.
TREBUIE să accepţi că sunt lucruri pe lumea asta pe care NU LE POŢI CONTROLA!
Fii pozitiv în loc să fii agresiv, combativ sau pasiv.Pozitivează-ţi sentimentele, opiniile, credinţa.Porneşte mereu cu o afirmaţie:Este vindecabil!Se poate trece peste…vom reuşi…o să fie bine!
Învaţă să te relaxezi şi să oferi relaxare şi persoanei pe care o îngrijeşti..întoarce-te la viaţa obişnuită,la obiceiurile cotidiene, caută de treabă pentru persoana iubită şi oferă-i mereu un „azimut”, un ţel, ceva care să o dezlipească de gândurile negre şi de propria tragedie.
Nu te lăsa dus cu preşul de o falsă atitudine indiferentă..”N-am nimic..nu e nici o problemă!”.E mai bine să vorbiţi despre boală, variante de tratament, să vă sfătuiţi, decât să vă faceţi că totul e ok…Închiderea în sine nu face bine nimănui în astfel de situaţii.Nu vă feriţi să declaraţi sentimente…e atât de bine să primeşti afecţiune, mai ales că ai aşa de multă nevoie…
Duceţi-vă împreună în parc, la filme:obligatoriu comedii!, la o cafea…umblaţi pe străzi dacă nu aveţi alternativă..orice schimbare de mediu este binevenită în rutina tratamentului.Nu uitaţi că în cele trei săptămâni dintre două şedinţe de chimio viaţa poate fi aproape normală!Majoritatea bolnavelor de cancer la sân nu stau la pat şi pot avea o viaţă activă la câteva săptămâni după operaţie.
Şi mai ales: nu acceptaţi ca în jurul vostru, al persoanei iubite şi al tău să existe oameni care povestesc depre nenorocirile întâmplate altor bolnavi de cancer.
Alungaţi acele cobe bârfitoare şi care nu ţin cont de sentimentele nimănui de la primele vorbe:”Te rog, nu vreau să discutăm despre asta!” şi dacă nu se poate altfel, pur şi simplu plecaţi.Nu sunteţi dator să menajaţi orgoliile, lipsa de bun simţ, inconştienţa sau pur şi simplu logoreea verbală a unor persoane care nu înţeleg prin ce treceţi.Protejaţi-vă pe voi înşişi şi pe cea iubită şi bolnavă, fără să vă fie jenă de oameni care nu gândesc.Există o atracţie morbidă pentru astfel de discuţii, dacă se deschide subiectul.Nu le permiteţi!
Manifestaţi-vă afecţiune prin vorbe, dar şi prin gesturi..aduceţi căldură şi încredere…ştiu că nu vă arde, dar nu pierdeţi ocazia să zâmbiţi împreună, să vă bucuraţi de lucrurile mărunte pe care omul sănătos nu le observă, dar bolnavii le descoperă la fiecare privire.
Va fi bine până la urmă, oricât de urât e drumul spre acest bine.Vă promit!
incerc sa fac asta de 3 ani si nu cred ca am reusit sa fac ceva…
asa crezi tu..dar persoana pentru care incerci sa faci toate acestea e sigur recunoscatoare.tie ti se pare doar ca nu faci mare lucru, gandindu-te la nevoile celuilat si nu prin comparatie cu ceea ce facem unii pentru altii in situatii obiswnuite.e trist , stiu si dezamagitor, dar nu renunta sa incerci.nu stiu povestea ta, dar simt ca esti necajita.curaj!
atatea sfaturi pline de intelepciune si suferinta…dar atat de greu de urmat. mama mea are cancer iar sufletul meui e pustiu. trec prin stari contradictorii, nu ma mai pot apropia de ea fizic pt ca ma doare atat de mult sa-i simt atingerea. raman pustie si sfarsita in fata calculatorului sau la telefon, nu mai gandesc nimic altceva si sunt intr-un haos al neputintei. am o teama teribila pt ce va urma si stiu ce groaznic suna dar as vrea sa se sfarseasca totul mai repede…ma condamn pentru tot ce fac si ce nu fac,,,
Ana, suferinţa ta e atât de mare…iar neputinţa e cumplită…am trecut şi eu prin ea, pe urmă am crezut că pot eu să înving boala mamei, că dacă o să fiu puternică, o să fie şi ea şi o să reuşim…m-am îmbolnăvit şi eu…cred că şi din cauză că m-am concentrat psihic total pe o situaţie care nu era în mâinile mele…nu ştiu în ce stadiu, în ce situaţie e acum mama ta, dar înţeleg că nu e bine…nu poţi lupta cu orice, nu poţi rezolva orice, dar poţi să fii alături de ea, indiferent de ce va urma.Nu e vina ta şi nu trebuie să te condamni…”trebuie” ăsta e stupid!..fii doar lângă ea, arată-i că o iubeşti, fă asta acum, ca să nu-ţi pară rău mai târziu.Iubirea e singurul lucru important pe care poţi să-l dai în fiecare minut.Eu cred cu tărie că există un loc, unde sufletele noastre se vor întâlni din nou, că vom fi împreună din nou, cei care ne iubim în această lume..poate părea o copilărie, mi-au mai spus-o unii..dar eu cred în asta şi în faptul că acum trecem doar printr-o poartă…Roagă-te pentru mama ta şi du-te la biserică, cred că acolo vei găsi un mic ajutor în suferinţa ta şi te va întări.Iartă-mă dacă ceea ce scriu sună a clişeu, eu vreau doar să te încurajez…
uneori d zeu trimite ingeri iar aceste cuvinte sunt o alinare pt mine. multumesc ca ma sfatuiti, ca ma intelegeti…mama a fost operata iar in doua zile vom avea rezultatul biopsiei pe care o asteptam cam de 3 sapt. a slabit cumplit, are anus contra naturii(ea are cancer de rect) si ochii ii sunt stinsi. eu traiesc un sentiment amestecat de furie ,mila si teama fata de tot ce va urma. mi e teama si pt tatal meu ,mi e teama si pt ea cum va suporta tot…mi e teama… iar de oferit iubire….parca am pus un scut, nu stiu sa fiu alaturi de ea pt ca simt ca ma prabusesc, fac pe dura si nu o las sa se vaite sau sa si planga durerile, apoi ma condamn ca nu stiu sa-i fiu alaturi. am uneori niste reactii f ciudate, parca astept sa fie totul ca inainte , sa se ridice si sa-mi poarte ea mie de grija asa cum facea…apoi raman muta, goala de simturi,vorbe sau reactii. iar la biserica parca ma dedublez: acum il implor pe d-zeu sa o ajute in suferinta asta, sa-i dea viata lunga langa noi iar in cealalta clipa ma rog s-o ia mai repede langa el decat sa sufere prea tare langa noi…si plec iar plangand. cancerul nu mananca doar viata celui care-l suporta fizic, cancerul mananca sufletele tuturor celor apropiati…..
nu te prăbuşi tu înaintea mamei!sunt multe persoane cu cancer de rect sau colon care supravieţuiesc, de ce n-ar fi mama ta una dintre ele? ai grijă, nu te controla tot timpul, plângi dacă te simţi fără putere (acasă, nu lângă mama!), las-o să se vaite că are nevoie sărăcuţa, dar spune-i mereu că va fi bine.Sunt alături de voi şi sper ca Dumnezeu să vă asculte rugăciunile şi până la urmă să fie totul bine.Ce pot să-ţi spun Ana, e cumplit de greu şi eu ştiu asta, dar nu totul poate fi controlat pe lumea asta, nu putem noi să facem lucrurile aşa cum vrem, ci doar să încercăm să trecem prin ele cât se poate de bine.Plângi şi descarcă-ţi neputinţa, face bine!Dar nu-ţi pierde speranţa şi iubirea.