Feeds:
Articole
Comentarii

Mi-e inca foarte greu sa rostesc pana si cuvantul.Nu credeam ca mi se poate intampla mie.Evitam sa ma si gandesc, desi ar fi trebuit sa fie altfel,pentru ca si mama mea este bolnava de aceeasi boala.Am privit insa boala mamei, intotdeauna, ca pe ceva rezolvabil, trecator, atat de mult mi-am dorit ca ea sa poata depasi situatia.Iar acum, trebuie sa infruntam amandoua,umar la umar, tot ceea ce va urma.

Scriu acest blog pentru ca , de cand cu boala mamei si apoi cu a mea, mi-am dat seama ca atunci cand ti se intampla esti total neajutorat.Pentru ca nu ai de unde sa iei acele informatii indispensabile si utile, care te-ar putea ajuta sa economisesti timp.Timpul poate insemna viata in acest caz.Daca ajungi la timp sa te tratezi sau sa te operezi, dupa caz, mai ai o sansa.

Nu va fi un blog in care sa-mi plang de mila, desi, sincer, simt nevoia sa o fac si poate n-o sa fiu in stare sa ma abtin mereu.Va fi un loc in care sa se poata intalni cei care au nevoie de ajutor, de informatii, cu unul dintre cei care face deja parte din aceasta lume a bolii.Am trecut deja prin unele etape, vor mai fi tratamente si spitale , deci as putea oferi acele cunostinte pe care le-am acumulat deja, unora ca mine sau “apartinatorilor” lor, caci eu sunt si una si alta.

Va astept pe blogul meu cu comentarii si cu propriile voastre experiente.Intotdeauna ai ceva de invatat din experienta altora.Vreau sa creez un loc in care ,asa ca in alte tari, sa ne putem confesa si sfatui, sa ne bucuram de micile reusite in confruntarea noastra cu boala, dar mai ales cu noi insine.

Pentru ca eu cred cu tarie, atunci cand pot gandi rational, ca numai cu credinta, speranta si multa dorinta putem lupta si, daca Dumnezeu e langa noi, putem chiar invinge boala.Uneori ma gandesc ca poate am ajuns in spitalul oncologic tocmai pentru a vedea si a asculta povestile de viata ale altor oameni, asa incat sa-mi dau seama cum se scrie propria mea poveste de viata.

Deocamdata, insa, va trebui sa ma obisnuiesc cu gandul si sa am curajul sa infrunt, in prima faza, diagnosticul.

MALIGNA

“Tumora maligna cadranul supero-extern al sanului C50.4″

Asa suna diagnosticul de pe foaia mea de externare de la Institutul Oncologic Bucuresti.L-am citit in fuga, la usa secretariatului si am simtit cum mi se inmoaie genunchii.

Stiam ca la asta ar trebui sa ma astept din clipa in care, deschizand ochii la ATI, am simtit, am stiut, am fost sigura ca nu mai am sanul meu stang, inainte ca altcineva sa-mi confirme asta.Stateam acolo, cu burta in sus, legata de perfuzie pe de o parte si de neputinta miscarii pe cealalta parte, cea operata.Din pieptul meu bandajat ieseau, incolacindu-se savant, doua fire atarnate de un burduf de drena, legat si el de pat, accentuand si prin asta sentimentul de prizonierat si tortura.Nu ma durea nimic, nu puteam gandi, pluteam inca intr-o supa gri.Ma trezeam pret de cateva secunde, il priveam pe sotul meu ca printr-o ceata,vorbeam chiar cu el cuvinte mici si adormeam din nou un minut sau doua.

A trecut si chirurgul pe la patul meu, a si spus ceva de genul:” A fost necesar…mai mult decat am crezut…binele dvs…”, dar toate astea mi le-am amintit asa trunchiate mult mai tarziu.

Aceeasi ceata gri s-a prabusit peste mine citind diagnosticul in ziua iesirii din spital.Stiam ca sunt prizoniera in continuare.Ca nu s-a terminat.

Maligna…maligna.

Am cancer.

CANCER LA SAN.

« Articole mai noi